Desi au trecut sapte luni de cand guvernul Romaniei a recunoscut oficial ca suntem in criza, si mai mult de doua luni de cand presedintele tarii a anuntat iminenta declansare a starii de recesiune, dar aparitia unui real program anticriza se lasa inca asteptata. Accentuez sintagma „un real program anticriza” pentru ca programe, masuri sau propuneri, care doar s-au numit anticriza au aparut si s-au dezbatut, in special la televizor.
  

Elaborate de catre ministere, de partide sau de sindicate si organizatii patronale, aceste programe se caracterizeaza prin trei elemente esentiale: reduc manifestarile crizei doar la efectele pe care le are asupra veniturilor bugetare; vad redresarea deficitului bugetar preponderent prin reducerea cheltuielilor si doar marginal prin suplimerntarea veniturilor; propun sporirea veniturilor bugetare prin marirea imediata a impozitarii, fara a se preocupa de posibilitatea cresterii pe termen lung a masei de impozitare prin stimularea activitatilor economice.
   Dupa contractarea imprumutului extern de la FMI si UE s-a acreditat ideea ca, in sfarsit, avem un adevarat program anticriza in conditiile in care creditorii nostri le-au impus guvernului.
   Desigur, este un program „real” pentru ca si banii pe care i-am luat sunt reali dar, din punctul meu de vedere, corespunde prea putin realitatii romanesti. Filozofia binecunoscuta a FMI de a reduce ansamblul complicat si sensibil al raporturilor macroeconomice doar la simple calcule aritmetice s-a metamorfozat intr-un program anticriza cu viziune strict contabila in care instrumentul principal de actiune in vederea mentinerii deficitului in limitele prevazute, ramane tot ghilotinarea cheltuielilor si, in primul rand, a cheltuielilor salariale.
  Discutiile recente la nivelul coalitiei au condus la identificarea altor trei masuri anticriza care ar putea aduce la buget cca 3 miliarde de euro. Se preconizeaza vanzarea terenurilor imobilelor revendicate, vanzarea participatiilor minoritare ale statului si ale drepturilor Co2.
  Analiza tuturor acestor programe si masuri ne conduce la o concluzie clara, aceea ca, cel putin deocamdata, criza este perceputa ca un fenomen conjunctural caruia trebuie sa i se aplice masuri conjuncturale.
  Se incearca „repararea” unor defectiuni de parcurs ca si cum am rezolva o pana de cauciuc la un automobil caruia nu avem nimc sa-i reprosam din punct de vedere mecanic. Problema este ca nu pana de cauciuc este cauza dificultatilor noastre ci insasi  automobilul. El este invechit, primitiv si nefiabil.  Mecanismul intern al economiei noastre este defect, se afla in criza dinainte de a incepe criza mondiala iar caderea bugetului nu este decat o banala pana de cauciuc.
  Un real program anticriza ar trebui sa se ocupe si de dificultatile bugetului dar, inainte de toate, ar trebui sa „repare” structura economiei noastre, sa-i reduca gradul periculos de mare de dependenta de comenziile venite de pe pietele vestice dar si de importul de alimente din acele piete. Cu actuala structura, Romania va fi permenent o victima colaterala a oricarei crize intervenita in sistemul economiei globalizate, la nivel european sau international. Criza impune o viziune structurala fara de care programele sau masurile de factura conjuncturala nu pot depasi nivelul unor abordari superficiale si cu multiple efecte perverse in viitor.
Mircea Cosea (Articol preluat din revista Business Adviser, varianta print nr 42)