Actuala criză internaţională este atât de surprinzătoare încât analiştii încă nu au reuşit să cadă de acord asupra unei strategii considerată a fi metoda sigură de luptă împotriva efectelor ei. Un singur aspect a întrunit însă acceptul general,acela că statului naţional îi revine un rol important în conceperea oricărui tip de strategie anticriză. De la Obama la Sarkozy, toţi leaderii lumii şi-au conceput politica anticriză pe pilonul de siguranţă reprezentat de puterea şi autoritatea statului.

La fel se încearcă şi la noi. Atât programul de guvernare al coaliţiei , recent aprobatul buget cât şi negocierile cu UE şi FMI arată intenţia conferirii statului român un rol important încombaterea crizei. Nimic mai lăudabil decât voinţa de a ne încadra în trendul general şi de a folosi experienţa unora mai dezvoltaţi decât noi dar este oarestatul român la fel de „stat” cum este cel din celelalte ţări ?

Este statul român la fel de abil, potent şi carismatic ca alte state ale lumii pentru a deveni un real instrument de luptă împotriva crizei ?

      Pentru a avea astel de calităţi, statul român ar trebui să fie un partener credibil cu care cetăţeanul poate şi trebuiesă colaboreze în rezolvarea unor probleme de interes specific dar care depind de soluţionarea altor probleme de interes general. Cu alte cuvinte, ceea ce societăţile moderne au reuşit să înfăptuiască este problema conştientizării la nivelul individului şi a colectivităţilor locale a faptului că interesul individual este condiţionat de cel general iar atingerea unuia cât şi a celuilalt este posibilă numai printr-o relaţie de parteneriat cu statul.

     Din păcate, în comparaţie cu acele societăţi, societatea românească apare ca fiind o adevărată vestigie a trecutului. Ea încă se mai caracterizează prin paradoxul opoziţiei dintre individ şi stat , prin refuzul de a accepta obiectivitatea raportului dintre interesul individual şi cel general, prin discriminări economice şi administrative, prin rigiditatea unei birocraţii incompetente dar omniprezente.

     Pentru ca statul român să poată deveni un luptător anticriză trebuie să se transforme profund dar şi rapid printr-un evantai de metode şi politici care trec prin descentralizare, dereglementare,prin subsidiaritate dar şi prin adevărate revoluţii instituţionale şi fiscale ce conduc nu numai la simplificarea birocraţiei dar şi la creşterea încrederii cetăţeanului în voinţa şi putinţa statului de a-l servi şi nu de a-l umili, de a-i respecta drepturile şi demnitatea de cetăţean nu numai obligaţiile de contribuabil.

Dacă nu va fi aşa, nu vom putea conta pe rolul statului român în combaterea crizei atîta timp cât şi el are propria lui criză.