Romanii sunt extrem de atasati bisericii lor. Este un fapt care n-ar mai trebui sa fie neglijat de catre decidentii reformelor si politicilor economice. Reintoarcea masiva a populatiei romanesti spre biserica, dupa 1990, nu se explica doar prin eliminarea politicii ateiste comuniste, ci si prin faptul ca, acolo, in mediul crestinesc, romanii cauta un echilibru pe care nu-l mai gasesc in actuala sociatate.

Este echilibrul oferit de o moralitate pe care o inteleg si o accepta, ca pe un comandament al comportamentului lor.
 Influenta moralitatii crestine asupra comportamentului economic  romanesc o consider o particularitate a reformei economice, pe care, in mare masura, factorii de decizie au minimalizat-o, daca nu chiar ignorat-o.
 Nu voi explica aceasta influenta, prin incercarea de a arata ca - in comportamentul economic romanesc - ar actiona principii, cum ar fi: sa nu furi sau sa nu inseli, ori omni-prezentul «asa sa ne ajute Dumnezeu», rostit cu prea mare usurinta, in orice fel de ocazii. Voi incerca, insa, sa explic aceasta influenta prin urmatoarele:

Transmiterea in comportamentul economic romanesc a sentimentului de apartenenta la o comunitate, care te sprijina si pe care trebuie sa o sprijini, la randul tau.
 in multe situatii din istoria romanilor, numai biserica a reusit sa dezvolte acest sentiment de apartenenta, unind prin religie o populatie mai putin sensibilizata de atributele statale sau natioanle.
 Este un sentiment ce-si are radacinile in moralitatea crestina, exprimat in viata comunitatilor parohiale, unde – mai ales in mediul rural, dar din ce in ce mai mult si in cel urban – colectivitatea  resimte, cu mai multa putere, apartenenta la un grup unit nu numai prin credinta, dar si prin egalitatea pozitiilor, fata de o instanta superioara. Comunitatea religioasa uneste oamenii prin eliminarea diferentelor de statut social si patrimonial. Transmiterea acestui sentiment de apartenenta si responsabilitate fata de grup, in comportamentul economic, a caracterizat organizarea economica a obstilor satesti, dar a fost foarte evident si in mediul economic al perioadei interbelice. 
   Istoria economiei nationale consemneaza o diversitate de «practici», specifice economiei romanesti din acea perioada, care - fara sa fi fost un «capitalism popular» - reusea sa consolideze colectivul, prin cultivarea sentimentului de apartenenta si responsabilitate. De la tainuri, prime de fidelitate, prime de constinciozitate, premiul pentru cel mai bun meserias, premiul pentru cele mai mari vanzari sau iesiri la iarba verde (se pare ca actuala practica de „team buildig” exista la noi inainte de a fi importata prin multinationale), organizate de patroni pentru salariati, nimic nu era omis, pentru a consolida legatura dintre individ si echipa, constientizand - la nivel individual - ca a trai mai bine inseamna a participa mai bine la activitatea colectiva. Vacantele la mare sau excursiile in strainatate platite de intreprinderi pentru «cei mai harnici muncitori» nu le-au introdus in Romania sindicatele comuniste, ci Mociornita si Malaxa.
         Din pacate, comunismul a incercat sa exploateze acest sentiment in interesul sau. Reformele economice din Romania post-comunista nu au luat in seama acest element al comportamentului economic. Politicile de restructurare si privatizare nu au avut in vedere necesitatea pastrarii unor legaturi si relatii de apartenenta, formate pe parcursul timpului si consolidate prin nevoia de a rezista presiunii totalitarismului comunist. Renuntarea la practicile de privatizare prin actionariat, pe piata de capital, in favoarea vanzarii directe, a rupt in totalitate legatura dintre individ si intreprindere. La nivelul individului s-a instaurat o stare de deruta totala, nu numai pentru ca a simtit disparitia fortei de protectie a colectivului, dar si pentru ca noul colectiv, din care se presupunea ca va face parte, se constituia dupa reguli pe care nu le cunostea si care, in orice caz, nu-l considerau ca pe o parte indispensabila din intreg, ci - din contra - ca pe o parte oricand dispensabila din acesta.

Transmiterea in comportamentul economic romanesc a sentimentului “importantei persoanle” ( importanta de sine), atat la nivelul persoanelor fizice, cat si juridice.
    Morala crestina acorda fiecaruia acelasi statut si aceiasi importanta, indiferent de infatisarea si bogatia sa. in viata economica, acest sentiment al importantei personale are o larga raspandire la romani. Nimeni nu poate nega tendinta pe care fiecare dintre noi o avem, de a ne prezenta pozitia si activitatea la un nivel de importanta care, in multe cazuri, depaseste limita normala de apreciere. Foarte multi dintre noi, indiferent de pozitia pe care o avem intr-o institutie sau intreprindere, ne consideram de neinlocuit si credem, in mod sincer, ca soarta institutiei sau a intreprinderii depinde de prezenta noastra. De la portar, la director, de la micul actionar, pana la presedintele Consiliului de administratie, exista aceasta credinta ca - oricand - ar putea lua locul superiorului sau, fiind in orice moment capabil sa faca fata si chiar sa fie mai eficient decat celalalt.
 Simptomatica a fost manifestarea acestei particularitati de comportament, in conditiile trecerii la economia de piata. Perioada 1993 – 1995, care a marcat cel mai inalt ritm de aparitie a unor firme private (s-au inregistrat peste 600.000 de firme de talie mica si foarte mica), s-a caracterizat si prin tendinta pe care proprietarii acestor firme o aveau de a supraevalua rolul si importanta lor, in ansamblul economic. Un studiu elaborat in 1995, de catre Consiliul pentru Reforma, arata ca peste 60% dintre aceste firme au inregistrat nume in care aparea sintagma «national» si «international», desi, in realitate, aria lor de activitate nu depasea un cartier sau, in multe cazuri, doar cateva scari de blocuri.
 Cred ca acest sentiment al importantei personale – ca o expresie a importantei pe care morala crestina o acorda fiecaruia dintre noi, in mod egal – este benefic atunci cand il regasim si in comportamentul economic, deoarece creeaza conditiile unui climat de emulatie si de concurenta capabil sa asigure o dinamica remarcabila fenomenului economic.
 Din pacate, nici aceasta particularitate nu a fost luata in seama si – mai grav- nu a fost exploatata de catre reformele economice din Romania.
 Impresia este ca s-a vrut chiar o inhibare a sentimentului importantei personale, desi acesta ar fi putut fi exploatat, printr-un sistem de masuri capabile sa capaciteze potentialul de motivare, atat la nivelul persoanelor fizice, cat si juridice.
 Reforma, dar mai ales modul de aplicare a acesteia, a instaurat un climat al umilirii, al denigrarii si al oprimarii manifestarilor de exprimare a sentimentului importantei personale. Importanta pe care si-o aroga, pe drept cuvand, cei care au avut curajul sa dezvolte o afacere - chiar si la nivelul unui chiosc -  si sa creeze locuri de munca, platind impozite la buget, este denigrata si umilita prin atitudinea institutiilor de stat, care ii considera «bisnitari», le darama efortul investitional cu buldozerul, fara sa le plateasca  nici o compensatie, ii supune abuzurilor si coruptiei din politie, garda financiara si a altor aproximativ 30 organe de stat, care au dreptul sa controleze si sa penalizeze. Statutul pe care ar trebui sa il aiba in societate meseriile si activitatile esentiale progresului (educatie, sanatate, cultura) este umilit prin coborarea la cel mai de jos nivel al standardului de viata, printr-o reactualizare a teoriei marxiste a diferentei dintre munca productiva si cea neproductiva. Un profesor universitar care «nu aduce venit la buget» are un salariu de mai mult de doua ori mai mic decat un agent al garzii finaciare...

Transmiterea in comportamentul economic romanesc a „expectatiei de recompensa”.
 Educatia si morala crestina au inradacinat, in stilul de viata al romanilor, credinta «binelului pentru bine»: «Acela care va face un bine, ii va fi bine si va fi pe placul lui Dumnezeu».
 Marea majoritate a romanilor care au avut viata activa si inainte de 1990 au credinta faptului ca ceea ce au facut in perioada comunista a fost «un bine». Ei traiesc cu convingerea ca in acea perioada s-au facut multe «lucruri bune»,  pentru ca ei au construit fabricile si uzinele, ei au ridicat noile cartiere de blocuri, ei au construit Canalul Dunarea - Marea Neagra, ei au construit Casa Poporului si lor li se datoreaza tot ceea ce inseamna productie «made in Romania». Mandria pentru ceea ce se producea in Romania inainte de 1990 nu este un sentiment izolat. Milioane de romani sunt mandri ca - desi au dus-o greu si s-au sacrificat - au reusit sa arate lumii ca nu sunt mai prejos decat altii si ca reuseau sa exporte «Daciile noastre» chiar in Cehoslovacia, iar instalatiile de foraj in America.
 Dupa 1990, sentimentul de frustare i-a cuprins pe toti acesti romani care, odata cu caderea comunismului, se asteptau la o recompena pentru binele pe care l-au facut tarii. Pentru toti acestia, amintirea dificultatilor comunismului nu era atat de importanta, ca amintirea anilor si anilor de munca, in care n-au stiut nimic altceva decat obsesia indeplinirii planului si week-end-urile de munca patriotica, la cules de porumb. Toti au asteptat ca democratia sa-i aprecieze si sa-i recompenseze pentru ceea ce au facut si sa devina, in fapt si cu acte in regula, adevarati si respectati proprietari a ceea ce comunismul ii mintise ca ar fi „proprietatea intregului popor”.
 Reformele economice nu le-au dat, insa, nici o recompensa. Mai mult, nu le-au dat nici macar dreptul si oportunitatea de a se transforma din «constructori ai socialismului», in «constructori ai capitalismului» Majoritatea a fost, pur si simplu, impinsa la marginea unei societati din ce in ce mai inegala si mai stratificata.
 incercarea reformelor din perioada 1990 - 1997 de a «recompensa» intr-o anumita forma populatia, printr-o privatizare actionariala a esuat, sub presiunea grupurilor de forta organizate pe criterul clientelismului politic. Structurarea actualei societati romanesti a permis trecerea intregului «bine», pe care populatia il crease inainte de 1990, in proprietatea unei minoritati corupte, dar tolerata si - in multe cazuri - incurajata de institutiile statului.
 Din 1990 si pana in prezent, puterea politica, oricare ar fi fost ea, a inteles ce imensa importanta are influenta religiei si moralei crestine, in succesul reformelor economice, dar a fost mult mai interesata sa folosesca aceasta particularitate in propriul ei interes, doar pentru a-si spori credibilitatea electorala.
        Astfel, unii dintre cei mai importanti reprezentanti ai ei s-au transformat peste noapte din materialisti - ateisti convinsi, in enoriasi model, dar - din pacate - au continuat sa-l considere pe roman un simplu «homo economicus», omitand mileniul de educatie morala, pe care biserica l-a investit in el.
               Mircea Cosea